Ar trebui baptiștii să boteze copii?

    În urmă cu ceva timp am auzit despre o practică în adunările noastre care ni se pare ciudată: aceea de a boteza copii înainte de vârsta adolescenței. Noi, în România, am fost șocați când am aflat aceasta, deoarece pare atât de contrar pozițiilor ferme pe care adunările noastre le iau în privința botezului și a doctrinelor adunării. Ne-am exprimat îngrijorarea atât în privat, cât și în public. Deoarece această practică pare să câștige teren, am vrea să atragem tuturor atenția asupra potențialelor efecte dăunătoare pe care o astfel de practică le poate avea în viața persoanelor precum și în viața adunării. Poate unii vor considera acest articol ofensator și exagerat, dar aș vrea să fie perceput ca o dovadă a iubirii și aprecierii noastre pentru adunările surori din SUA. Nu cer decât să i se acorde o judecată obiectivă.

    Mi-am dat toate silințele pentru a cerceta subiectul și a înțelege de ce baptiștii ar adopta o astfel de practică. Am aflat că botezarea copiilor pre-adolescenți are o origine recentă. A început în secolul al
XX-lea (poate mai sunt excepții, însă nu am găsit niciuna încă) și se practică în special în America și în locurile unde baptiștii americani au o influență puternică. În alte părți ale lumii, baptiștii amână botezul până persoana ajunge în adolescență sau chiar la vârstă adultă. Acesta este un adevăr valabil în întreaga noastră istorie. În zilele Reformei, aflăm despre unii reformatori timpurii (Zwingli este un astfel de exemplu) că recomandau părinților să amâne aducerea copiilor lor spre a fi botezați până când aceștia împlineau vârsta de 12 ani. Ce ar spune predecesorii noștri, anabaptiștii, când ar vedea că noi botezăm copii mai mici decât cei botezați inițial de reformatori? Privind în istorie, am învățat că botezarea copiilor pre-adolescenți este ceva nou între adunările noastre, și, la fel ca orice noutate, ar trebui supusă testului pentru a vedea dacă e ceva inofensiv sau nu.

    Dar ce spune Scriptura? Pentru noi, Biblia are ultimul cuvânt, nu istoria sau vreo tradiție. Când privim spre Scripturi, nu găsim o vârstă minimă a candidatului la botez. Dar ne dă această tăcere, oare, libertatea de a boteza copii la orice vârstă? Cu siguranță că nu. Deși nu ni se dă o vârstă minimă, atunci când privim la botezurile efectuate în cartea Faptelor, găsim imediat că credința personală în Cristos este o cerință pentru a fi botezat. Cineva care nu crede sau nu poate crede în Cristos nu este un candidat potrivit pentru botez. În cartea Faptelor, cei care au crezut Evanghelia sunt mereu descriși ca fiind „bărbați și femei” (Fapte, 5:14; 17:12). Toți cei botezați au fost „bărbați și femei” (Fapte, 8:12) și membrii adunării sunt descriși ca fiind „bărbați și femei” (Fapte, 8:3, etc.). În cartea Faptelor nu găsim copii crezând, fiind botezați și devenind membri în adunare. Avem destule referințe pentru a observa un șablon, chiar dacă vârsta minimă nu ne este dată: persoana botezată trebuie să fie destul de în vârstă pentru a înțelege marile adevăruri ale Evangheliei și suficient de independentă pentru a-și declara credința personală în Cristos și loialitatea față de El.

    Dar cum rămâne cu copiii mici ce mărturisesc credința în Cristos? Nu vedem oare în cartea Faptelor că toți cei ce mărturisesc credința sunt botezați? De ce să nu îi botezăm și pe ei? Cred că acesta este deseori raționamentul din spatele practicii în adunările noastre. Mai multe lucruri trebuie luate în considerare. În primul rând, toți cei menționați în cartea Faptelor ca fiind botezați au fost bărbați și femei, nu copii. În al doilea rând, din moment ce pocăința și credința date de Dumnezeu produc schimbări vizibile în viața cuiva, ar trebui să cerem semne ale convertirii adevărate din partea oricărui candidat, indiferent de vârstă. Aceasta a fost practica lui Ioan Botezătorul, care a refuzat să boteze pe cei ce nu aduceau „roade vrednice de pocăință”. Este aceasta valabil și pentru botezurile din Fapte? Da, deși nu se menționează explicit. Să ne amintim că toți cei ce mărturiseau atunci credința în Cristos proveneau dintr-un mediu necreștin. Pentru liderii iudaismului, Domnul Isus era un șarlatan, un impostor. Ucenicii Lui erau urâți, batjocoriți și persecutați. Când cineva mărturisea public credința în Isus, acela plătea prin aceasta imediat un preț. Dacă cineva mărturisea credința, aceasta însemna că era gata să plătească prețul urmării Lui. Aceasta se întâmplă chiar și în vremurile noastre, în societățile necreștine (gândiți-vă la un bărbat sau la o femeie dintr-o țară musulmană mărturisindu-l pe Isus ca Domn și Mântuitor. O astfel de mărturisire este dovadă în ea însăși a convertirii, căci un mare preț este atașat ei). Însă în societățile care au o tradiție creștină nu există un astfel de preț atașat mărturisirii noastre de credință și de aceea ar trebui să așteptăm până vedem semne ale convertirii în orice candidat pentru botez. Deci, cine a fost botezat în cartea Faptelor? Bărbați și femei care au mărturisit credința în Cristos, mărturisirea lor implicând disponibilitatea de a plăti marele preț al uceniciei.

    Domnul poate mântui pe cineva la o vârstă fragedă. Dar convertirea copiilor (pocăința și credința lor) este ceva ce nu poate fi verificat decât ani mai târziu, când ei cresc și devin suficient de independenți pentru a face alegeri proprii și a experimenta viața pe cont propriu. Acesta este unul din motivele pentru care trebuie să amânăm botezarea copiilor care mărturisesc credința în Cristos. Atunci când copiii Îl mărturisesc pe Cristos fără a fi manipulați, ei sunt sinceri. De fapt, ei sunt sinceri chiar atunci când sunt manipulați, aceasta este una din acele calități ale unui copil pe care noi, adulții, ar trebui să le imităm. Trebuie să fim conștienți că copiii sunt naivi, ușor de influențat și schimbători. Acestea sunt de fapt calități, căci ele fac posibilă educarea copilului. Dar ele fac de asemenea dificilă identificarea schimbărilor permanente pe care convertirea le aduce în viața cuiva. În ciuda tuturor precauțiilor și a bunelor noastre intenții, este așa de posibil ca un copil să mărturisească credința fără a fi cu adevărat mântuit. Dacă cineva a fost cu adevărat mântuit în anii copilăriei, atunci cimentarea personalității sale în anii adolescenței va confirma autenticitatea convertirii sale. Astfel de adolescenți vor putea înțelege pe deplin marile adevăruri ale Evangheliei și amploarea mântuirii prin Cristos. Anii adolescenței reprezintă, la modul general, cea mai timpurie perioadă în care se pot vedea primele roade ale convertirii adevărate, de aceea, credem că este înțelept ca botezul să nu fie luat în considerare până când cineva atinge măcar această vârstă.

    Pe măsură ce copiii cresc, ei încep să-și descopere și să-și exploreze individualitatea și prin ea să se relaționeze la lumea înconjurătoare. În anii adolescenței, copiii au tendința naturală de a nu-și asculta părinții și de a pune sub semnul întrebării tot ceea ce au fost învățați. Rebeliunea aceasta față de autoritate este parte a procesului de a deveni independenți de părinți și de a-și construi propria personalitate. Ei vor să testeze ei înșiși și să verifice dacă ceea ce au fost învățați este adevărat. Aceștia sunt anii în care descoperă și dorințele sexuale. Este o perioadă a centrării pe sine, în mare parte pentru că este un timp în care ne descoperim pe noi înșine, cine suntem noi cu adevărat. Lucrurile spirituale nu sunt scutite de această chestionare, și mulți adolescenți și tineri descoperă că ceea ce ei au crezut a fi fost convertire, nu a fost ceva real.

    Există două reacții la această descoperire tristă: unii, pentru a fi sinceri cu ei înșiși, vor renega mărturisirea lor anterioară de credință, spre dezamăgirea părinților, iar alții, deși se vor îndoi de realitatea convertirii lor, nu o vor renega. Unii nu vor avea curajul de a se auto-evalua, din teama de a nu descoperi că nu au fost convertiți cu adevărat și vor continua să se încreadă în mărturisirea credinței lor din copilărie, chiar dacă lipsesc semne reale. În exterior vor păstra o formă de ascultare și slujire a lui Cristos, fără a fi schimbați în interior. În cazurile de mai sus, mărturisirea timpurie a credinței face mai mult rău decât bine tuturor celor implicați.

    Dar mai trebuie ceva luat în considerare când vorbim despre convertire. Să ne amintim ce este cu adevărat convertirea. Constă din pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul Isus Cristos. Pocăința înseamnă mai mult decât părere de rău pentru păcat. Dacă este doar atât, o persoană nemântuită se poate „pocăi” la orice vârstă. Dar aceasta nu este pocăința dată de Dumnezeu. Chiar dacă persoana este sinceră, o astfel de pocăință nu va dura mult, deoarece natura ei nu a fost schimbată. Apostolul Pavel vorbea despre o întristare după voia lui Dumnezeu care duce la pocăință, de aceea, părerea de rău datorită păcatului nu trebuie confuzată cu pocăința. Pocăința care este darul lui Dumnezeu, este o schimbare totală a inimii, este o atitudine care ne implică intelectul, emoția și voința. Intelectul este implicat deoarece trebuie să înțelegem mesajul Evangheliei. Evanghelia începe prin a fi o veste proastă pentru păcătos și prezintă rebeliunea noastră față de Dumnezeu și condamnarea dreaptă a păcatului nostru. Păcătosul care aude Evanghelia trebuie să se evalueze în mod profund (experiențele sale trecute, caracterul și concepția asupra lumii) prin lentila mesajului Evangheliei. Duhul îl va convinge și îl va asigura că mesajul este adevărat. Conștiința va depune mărturie cu privire la eșecurile sale de a trăi după standardul lui Dumnezeu. Rezultatul este că autosuficiența sa și încrederea sa în meritele proprii se vor prăbuși. Păcătosul află că el stă înaintea lui Dumnezeu deja condamnat, așteptând execuția pedepsei.

    Când ajunge la starea de neajutorare totală și realizează că nu există nicio cale de a scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu prin eforturi proprii, Duhul îl va îndruma spre Persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos, care a purtat păcatele noastre și ne-a plătit pe deplin datoria. Păcătosul neajutorat se va arunca la picioarele lui Isus, se va agăța de El ca singura sa speranță, și, fiind copleșit de iubirea și harul Său, Îi oferă loialitatea sa necondiționată și își încredințează viața în mâinile Lui. Credința în Cristos este mai mult decât a fi de acord cu anumite afirmații sau fapte. Aceasta implică credincioșie, adică loialitate față de El. Însă aceasta nu vine fără capacitatea de a înțelege costul slujirii Lui. Iar aceasta înseamnă că înțelegem la ce renunțăm și ce luăm asupra noastră atunci când ne declarăm credința și loialitatea față de El.

    Pocăința și credința date de Dumnezeu implică cele mai profunde sentimente de care suntem capabili și cea mai puternică determinare a voinței. Dar ele implică și intelectul. Implică capacitatea de a înțelege concepte ca viață, moarte, bine, rău, dreptate, iertare, slujire, iubire, sacrificiu, etc. Ele implică de asemenea capacitatea de a ne auto-cunoaște și evalua acțiunile trecute, caracterul și viziunea noastră asupra lumii în lumina afirmațiilor Evangheliei. Ar trebui să fie evident că copiii nu pot înțelege Evanghelia așa cum a fost descrisă mai sus decât doar într-un mod limitat și superficial. Dumnezeu îi poate mântui chiar având o înțelegere limitată, dar nu poate exista o garanție a convertirii adevărate până ei nu vor fi suficient de independenți pentru a face propriile alegeri și a-și descoperi propria identitate. Nimeni nu poate fi asigurat de realitatea convertirii sale până nu înțelege magnitudinea lucrurilor implicate în convertirea sa. Prin urmare, atunci când copii sunt botezați, nu poate exista o dovadă clară că ei au fost cu adevărat convertiți. Însă botezul reprezintă o confirmare pentru ei că sunt cu adevărat mântuiți, după estimarea adulților din jurul lor (a părinților, conducătorilor și membrilor adunării), care înțeleg mântuirea mult mai bine decât ei, ca și copii. Dacă ei nu sunt cu adevărat mântuiți, cum se întâmplă adesea, atunci ei sunt împinși a se încrede într-o mărturisire falsă, le este dată o speranță falsă. Dacă Domnul nu le va deschide ochii mai târziu în viață, ei vor fi oameni religioși nemântuiți. Botezarea copiilor îi pune într-o poziție mai rea decât a pruncilor botezați de protestanți, căci ei îi încurajează să ajungă mai târziu la a mărturisi personal credința. Atunci când baptiștii botează copiii, ei o fac pentru că consideră că aceștia mărturisesc în mod real credința, iar copii vor ajunge să se încreadă în acea mărturisire (fie ea autentică sau superficială), din moment ce adulții din jurul lor au confirmat-o prin faptul că i-au acceptat să fie botezați. Amânarea botezului până există semne clare ale convertirii (cel puțin anii adolescenței) va fi o confirmare pentru copii a seriozității subiectului și îi va conduce spre a se autoevalua continuu până sunt asigurați de Domnul cu privire la mântuirea lor. Acest lucru este avantajos pentru copii, deoarece, dacă nu au fost mântuiți cu adevărat în copilărie, ei nu vor trece prin stările acelea de dezamăgire când află că nu sunt mântuiți, deși adulții din jurul lor i-au asigurat că sunt.

    Mai trebuie însă luat în considerare și un alt aspect: care sunt efectele acestei practici asupra membralității adunării. Atunci când suntem botezați, suntem imediat adăugați trupului adunării. În acest trup, toți membrii sunt egali, deși fiecare are roluri și capacități diferite. Membralitatea în adunare este o mare binecuvântare, dar implică și mari responsabilități. Adunarea este administratorul „cheilor Împărăției”, iar o utilizare a lor este autoritatea de a disciplina membrii care nu se pocăiesc, după cum ne învață Domnul în Matei, 18. Pentru a se achita de această datorie, membrii adunării trebuie să fie în stare să înțeleagă și să judece cazurile aduse înaintea adunării. Ei au nevoie de un anumit grad de maturitate și de independență în gândire pentru a-și forma o părere proprie și a vota conform propriei conștiințe, pentru ca votul lor să însemne ceva. Dacă lucrurile nu stau astfel, atunci adunarea are o formă congregațională de cârmuire doar cu numele. Ar trebui să fie evident tuturor celor ce au participat la adunări generale că copiii nu au maturitatea înțelegerii și independența în gândire pentru a-și forma propriile opinii și a vota conform lor. Prin urmare, ei nu sunt potriviți a fi membri în adunare până ce nu vor fi suficient de independenți și capabili să judece singuri lucrurile.

    Botezarea copiilor afectează negativ mărturia unei adunări; o slăbește. Cât de bine putem apăra botezul credincioșilor față de pedobaptiști când candidații noștri sunt doar cu câțiva ani mai mari decât pruncii botezați de ei? Cât de solidă poate fi apărarea noastră a formei congregaționale de cârmuire a adunării atunci când corpul nostru deliberativ conține membri care nici măcar nu pot înțelege lucrurile supuse discuției?

    Chiar dacă admitem fără ezitare că Dumnezeu mântuiește uneori copii, ne întrebăm cum se face că în ultimele decenii vedem o creștere constantă în mărturisirile de credință și botezurile efectuate la vârste atât de fragede? Să privim în jurul nostru la cei ce le practică pe o scară mai largă. Ce fel de Evanghelie predică ei? În majoritatea cazurilor, este o Evanghelie diluată sau una în totalitate falsă. Mulți răspund chemării lor, însă ei rămân morți în propriile greșeli și păcate, și aceasta indiferent de vârstă. Botezarea copiilor și, de fapt, botezarea oricui fără a căuta semne ale convertirii pune în pericol adunarea. Domnul și-a zidit adunarea pentru a fi compusă din membri regenerați. Dacă continuăm să adăugăm membri nemântuiți, adunarea noastră va sfârși căzând în apostazie ca și nenumărate adunări dinaintea noastră. Apostazia este reală, este irevocabilă. Nicio adunare nu este scutită. Chiar și cea mai sănătoasă adunare este la cel mult o generație distanță de apostazie. Fraților, este vremea să realizăm că dacă nu păzim credința, adunarea noastră va deveni apostată. Nu suntem imuni. Dacă lăsăm garda jos, vom fi învinși.

    Un cuvânt către părinți credincioși: Fiecare părinte își dorește ca copiii săi să fie mântuiți și scutiți de necurăția lumii. Însă botezul și membralitatea în adunare nu îi va scuti de ispitele și rebeliunea anilor adolescenței și a tinereții. Dacă ei nu au fost cu adevărat mântuiți în copilărie dar au ajuns să mărturisească credința, aceasta le face rău atât copiilor, cât și părinților și adunării. Dacă Domnul a mântuit un copil la vârstă fragedă, acel copil va fi un bun membru în adunare ceva ani mai târziu.
Învățați-i pe copii marile adevăruri și virtuți ale Scripturii. Explicați-le Evanghelia. Exemplificați prin propria viață ce înseamnă să fii un credincios în Domnul Isus și rugați-vă constant pentru ei. Asigurați-vă că vă faceți timp pentru rugăciune și studiu biblic în familie. Nu forțați o mărturisire de credință și nu îi împingeți spre botez. Semănați sămânța și așteptați ca Dumnezeu să lucreze, în timpul Său, căci mântuirea oricărei persoane depinde în ultimă instanță de El.

    Un cuvânt către cei ce au mărturisit credința în copilărie: Dacă Dumnezeu te-a mântuit în copilăria ta și ai ajuns să ai certitudinea acestui fapt, mulțumește-I, laudă-L și iubește-L din toată ființa ta, căci El a ales să te scutească de multe dureri! Este un mare har, pe care nu mulți îl primesc. Trăiește o viață curată, demnă de El!

    Dacă te găsești printre cei ce au mărturisit credința în copilărie, însă nu ești sigur că ești cu adevărat mântuit, atunci te îndemn să vii la Domnul! Dacă nu simți foame și sete după El și după Cuvântul Său, dacă nu ești diferit de persoanele nemântuite din jurul tău, dacă nu vezi rodul Duhului în viața ta, atunci nu încerca să te încrezi în ceva ce ai făcut în trecut și vino la Domnul acum! Botezul nu te mântuiește! Anii petrecuți la adunare nu te mântuiesc! Doar El te poate mântui și îți poate da adevărata siguranță a mântuirii!

    Dacă ai făcut o mărturisire de credință și apoi ai realizat că viața ta nu s-a schimbat, dacă te îndoiești de realitatea mântuirii și crezi că totul este un fals, atunci permite-mi să îți spun că falsurile există deoarece autenticul există! Nașterea din nou este o experiență care îți schimbă total viața, și este reală! Nu fi descurajat și caută-L pe Domnul! Vino la Domnul acum și cere-i să îți dea adevărata pocăință și credință! El nu va refuza pe nimeni care vine la El!

    Un cuvânt către predicatori: Haideți să ne cercetăm cu atenție înaintea Domnului! Noi suntem mesagerii Lui! Noi proclamăm mesajul Său, nu al nostru. Să ne asigurăm că nu scoatem nimic din el. Adevărata Evanghelie este nebunie pentru natura păcătoasă. Doar cei născuți din nou prin Duhul lui Dumnezeu pot răspunde chemării Evangheliei harului! Dacă persoane nenăscute din nou și neconvertite, indiferent de vârstă, răspund în mod obișnuit chemării Evangheliei pe care noi o predicăm, atunci există o problemă cu predicarea noastră! Înseamnă că am scos din ea elementul care este ofensator firii! Însă tocmai acel element distinge Evanghelia harului de imitațiile ei și o face puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricăruia care crede. Mulți au schimbat Evanghelia și i-au adaptat mesajul pentru a fi plăcut ascultătorilor lor. Rezultatul imediat este o creștere a membralității adunării, însă membrii lor sunt în mare parte nemântuiți. Să ne asigurăm că învățăm din eroarea lor și ne îndepărtăm cât putem de repede de acel pericol. Să punem acceptul în predicare pe adevărata pocăință și credință! Aceasta este datoria pe care o avem față de Domnul care ne-a trimis și față de oamenii pe care îi slujim!

    Un cuvânt către adunări: Fraților, avem o însărcinare sfântă: să păzim, să păstrăm și să proclamăm adevărul cu orice preț! Suntem membri ai adunărilor Domnului, nu a unor organizații omenești. O adunare a Domnului nu este un fleac. Dacă Domnul își mai amână venirea, trebuie să ne asigurăm că transmitem generației următoare o credință și o practică sănătoasă, ca ei să continue să ducă la îndeplinire Marea Trimitere atunci când noi vom fi fost chemați acasă. Probabil timpul în care trăim este cel mai mare timp de apostazie din toată istoria noastră. Care este atitudinea noastră în fața acestei situații? Ar trebui noi să fim mulțumiți a fi ceva mai buni decât bisericile apostate? Ele ar trebui să ne slujească drept avertisment, nu exemplu! Unii botează copii de 5 ani sau mai mici și numesc aceasta botez al credinciosului. Și marea parte a membrilor lor sunt nemântuiți. Să ne mulțumim oare a fi ceva mai buni decât ei?

    O adunare va rămâne în picioare sau va cădea în funcție de cum își apără orânduielile. Botezul este mijlocul de intrare ca membru în adunare. De ce este atât de important? Deoarece adunarea este concepută de Domnul a fi alcătuită din persoane regenerate. Doar cu astfel de membri poate funcționa normal și își poate îndeplini îndatoririle. Necesitatea unei membralități regenerate este motivul pentru care suntem apărătorii botezului credincioșilor. Doar aceia care fac o mărturisire validă a credinței lor sunt candidați potriviți pentru botez. Din moment ce nu credem că botezul este necesar mântuirii, ar trebui să cerem tuturor candidaților „roade vrednice de pocăință” (Evanghelia după Luca, 3:8), adică dovezi vizibile, clare, ale unei vieți schimbate, și să amânăm actul până când asemenea roade devin vizibile.

    Nu punem deloc la îndoială bunele intenții ale părinților ce doresc să își vadă copiii mântuiți și botezați. Nici nu punem la îndoială bunele intenții ale adunărilor care botează copii, deoarece știm ce mare bucurie este atunci când o persoană crescută în mijlocul nostru vine la credință și cere botezul. Însă trebuie să vedem ce efecte produce această practică pe termen mai lung. Și face mult mai mult rău decât bine, ne slăbește adunările și chiar are potențialul de a ne îndrepta spre apostazie. Să învățăm din greșelile altora și să ne întoarcem la practica înaintașilor noștri, pentru binele copiilor noștri, al adunărilor noastre și pentru mărturia lui Cristos!