Botezul pruncilor

Publicada el por

Istoria și consecințele sale dăunătoare

- William Pettingill -
Traducere şi adaptare de Iosif Raul Enyedi

    Am convingerea că credincioșii ar trebui să fie botezați în apă. Dacă aș fi constrâns să aleg, aș spune fără ezitare, mai degrabă „fără botez în apă” decât botezul pruncilor. Din fericire, nu sunt pus în situația de a fi constrâns să aleg între două rele, ci sunt liber să umblu în lumină așa cum o văd.

    Scopul meu în acest articol este de a-mi expune motivele pentru care spun adeseori că botezul pruncilor este răspunzător pentru trimiterea mai multor oameni în iad decât orice altă cauză. Din punctul meu de vedere este un lucru îngrozitor să botezi un prunc și să-l lași să crească crezând că prin acel botez el a fost mântuit și că se  îndreaptă spre rai. „La lege și la mărturie!” (Isaia, 8:20).

   Botezul pruncilor nu este autorizat de Scripturi. Au fost făcute multe eforturi pentru a găsi o asemenea autorizare, dar toate eforturile sunt prea slabe pentru a merita să fie luate serios în considerare. Dar oare nu Domnul Isus a spus, „­Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți?” (Evanghelia după Matei, 19:14). Da, așa a spus; și nu obiectăm ca ei să fie lăsați să vină la El. Dar aici se pune problema aducerii pruncilor care sunt prea mici pentru a veni ei singuri. Nu există nici o împuternicire pentru așa ceva.

Regenerarea prin botez

    În istoria bisericii nu există nici o mențiune a botezului pruncilor până în anul 370. Și cum s-a ajuns la această practică? A rezultat din doctrina regenerării baptismale, care învață că botezul este esențial pentru mântuire. A fost ceva firesc pentru cei care susțineau această învățătură, să creadă că fiecare trebuie să fie botezat cât mai curând posibil, și astfel, botezul pruncilor a ajuns în vogă prin multe biserici. Potrivit istoricilor vrednici de încredere, aceste două erori grave, regenerarea prin botez și botezul pruncilor, au cauzat mai multe vărsări de sânge și persecuții decât toate celelalte erori împreună.

    Acești istorici au estimat că mai mult de 50 de milioane de creștini au fost omorâți în timpul „evului mediu întunecat”, pe o perioadă de doisprezece sau treisprezece secole, în principal pentru că au respins  aceste două erori și au insistat că, mântuirea este darul Lui Dumnezeu, nu rezultatul unor fapte sau ceremonii.

    Pretinsa convertire a împăratului Constantin în 313 d.Cr. a fost privită de unii ca un mare triumf pentru creștinism. De fapt, a fost cea mai mare tragedie din istoria bisericii. A avut drept rezultat unirea dintre biserică și stat și înființarea unei ierarhii care mai târziu a evoluat în sistemul romano-catolic, care desigur că în nici un caz nu este Adunarea lui Dumnezeu, ci o falsificare plină de ură. Este îndoielnic faptul că Constantin a fost vreodată cu adevărat convertit. La vremea presupusei viziuni a lui Constantin despre semnul crucii el „a promis că va deveni creștin”, dar nu a fost botezat decât înainte de moartea sa, amânând actul din cauza credinței că botezul i-a spală toate păcatele din trecut, iar el a dorit ca toate păcatele lui să fi fost în trecut atunci când se va fi botezat. 

Rebotezătorii

    În anul 416, pruncilor a fost impus în tot Imperiul Roman prin lege. Astfel, bisericile s-au umplut, bineînțeles, cu membrii neconvertiți care au fost botezați doar pentru a scăpa de pedeapsă, și oricare a fost puterea spirituală pe care a mai avut-o biserica, acum a pierdut-o de tot. Lumea a fost aruncată în întunericul sumbru al evului mediu, care a durat mai mult de doisprezece secole, până la Reformă.

    Însă tot timpul, de la începutul epocii Adunării, Dumnezeu a avut întotdeauna o rămășiță care I-a rămas credincioasă. Ei niciodată nu au încuviințat unirea bisericii cu statul, sau regenerarea prin botez sau botezul pruncilor. Acești noncomformiști nu erau o sectă, și nici măcar nu au fost numiți creștini. Într-adevăr, a devenit un lucru ilegal ca ei să fie numiți creștini sau să se numească ei înșiși creștini. Ei au purtat porecle, provenite uneori din numele conducătorului, sau din numele zonei lor. Ei au fost numiți montaniști, novațieni, paulicieni, arnoldiști, henricieni, petrobrusieni, waldenzi, paterini, albigenzi, studiști, etc., dar numele lor universal a fost acela de „anabaptiști”, care înseamnă rebotezători, pentru că ignorau botezul copiilor mici și rebotezau pe cei care fuseseră mântuiți prin credința personală. De asemenea, ei mai aveau un nume universal pentru ei înșiși: ei se numeau antipedobaptiști, care înseamnă oponenți ai botezului pruncilor.

O reminiscență de la Roma

    Când a venit Reforma, acești anabaptiști sau antipedobaptiști au făcut tot ce au putut ca să-i ajute pe reformatori; dar când au venit reformatorii la putere, ei s-au întors împotriva anabaptiștilor și i-au persecutat, cum a făcut și încă mai făcea Roma; și așa nenorocirile anabaptiștilor creșteau în loc să scadă, pentru că ei erau acum persecutați din ambele părți – din  partea catolicismului pe de o parte și din partea protestantismului de cealaltă parte.

    Cu tot respectul datorat marilor reformatori, trebuie spus adevărul că în reforma lor, au adus cu ei din Roma cele două erori detestabile, unirea bisericii cu statul și botezul pruncilor; și mai mult, atunci când au ajuns să aibă în mâini puterea, datorită acestei unirii a bisericii cu statul, ei înșiși au devenit papi în propriul lor domeniu și îi persecutau pe cei care nu se conformau lor.

    Biserica Luterană a devenit biserică oficială în Germania, și i-a persecutat pe anabaptiști pentru neconformare. În timpul când Zwingli deținea puterea în Elveția, Senatul [din Zurich. N.tr.] a emis o lege care făcea botezul pruncilor obligatoriu și care spunea că „dacă cineva rebotează pe cei care au fost odată botezați, acesta trebuie să fie înecat”; iar în Viena, mulți anabaptiști erau legați unii de alții cu lanțuri în așa fel încât unul trăgea pe altul în râu, unde mureau cu toții înecați.

    Calvin în țara lui, Cromwell în Anglia, Knox în Scoția – toți  aceștia au rămas fideli unirii bisericii cu statul și botezului pruncilor și și-au folosit puterea, atunci când o aveau, pentru a căuta să-i forțeze și pe alții să se conformeze opiniilor lor.

    Înainte ca colonia Massachusetts Bay să împlinească 20 de ani, a fost decretat prin lege că „dacă vreo persoană sau persoane din această jurisdicție va condamna public sau se va opune botezului pruncilor, sau dacă va seduce în mod secret pe alții, să nu mai încuviințeze sau să nu mai folosească practica mai sus menționată, sau dacă în mod intenționat vor pleca din mijlocul congregației când se administrează orânduiala, după un timp și după ce s-au folosit mijloace de convingere, fiecare asemenea persoană sau persoane vor fi condamnate la exil.”

    Roger Williams și alții au fost exilați de autoritățile acestei colonii, pe vremea când exilarea însemna să mergi să locuiești împreună cu indienii [șansele de supraviețuire erau mici în astfel de cazuri. N.tr.]. Williams a făcut așa, a fost primit cu bunătate și a locuit cu ei pentru un timp, iar mai târziu s-a dovedit că el a salvat colonia Massachusetts Bay de la distrugerea completă de către indieni prin mijlocirea lui sinceră în favoarea coloniei care l-a exilat.

Biserica și statul

    În constituția coloniei Rhode Island, fondată de către Roger Williams, John Clarke și alții, s-a stabilit că libertatea religioasă a fost instaurată prin lege pentru prima oară în 1300 de ani. Astfel, Colonia Rhode Island, prima colonie baptistă, constituită  printr-un grup mic de credincioși, a fost primul loc din lume unde libertatea religioasă a devenit legea pământului. Așezământul a fost făcut în 1638, iar colonia a fost instituită legal în 1663. Al doilea loc a fost Virginia în 1786. Congresul a declarat primul amendament din Constituția Statelor Unite ca intrând în vigoare în 15 Decembrie 1791, acesta garantând libertatea religioasă tuturor cetățenilor; și baptiștii sunt creditați a fi fost liderii procesului prin care această binecuvântare a venit pentru națiune. Dacă acest lucru este adevărat, înseamnă că ei au dovedit  că sunt vrednicii urmași ai înaintașilor lor anabaptiști sau antipedobaptiști.

    Dar, poate întreba cineva, ce au toate acestea a face cu noi? Au vreo semnificație practică pentru zilele noastre? Iată răspunsul: Unirea bisericii cu statul continuă și astăzi în cele mai multe țări din lume. În aceste „biserici de stat,” ei „botează” copiii mici, ceea ce înseamnă că îi fac creștini. Orice englez de rând, de exemplu, crede că este pe drumul ce duce la cer. Nu a fost el botezat în copilărie, și nu a fost el învățat în toți acești ani că aceasta l-a mântuit? Și nu este el un membru al aceleiași  biserici ca regele? Ce i-ai putea cere mai mult decât atât?

Copiii mici nebotezați sunt pierduți?

    Dar cum rămâne cu această țară? Să vedem: romano-catolicii învață regenerarea prin botez și practică botezul copiilor mici. În mărturisirea lor de credință se spune: „Sacramentul botezului este administrat copiilor sau adulților prin turnarea apei și pronunțarea cuvintelor potrivite, și curăță de păcatul original.”

    Biserica Reformată spune: „Copiii sunt botezați ca moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu și ai legământului Lui.”

    Biserica Luterană învață că botezul, indiferent la copii sau adulți, este un mijloc al regenerării. Martin Luther însuși, când a fost întrebat despre copiii nebotezați dacă sunt pierduți, a spus: “. . . Sper ca atunci când copiilor mici le este refuzat botezul fără voia lor, și când porunca lui Cristos și rugăciunea nu sunt disprețuite, bunul și îndurătorul Dumnezeu iși va aduce aminte de ei cu bunăvoință. Să lăsăm sufletele lor în mâinile și voia Tatălui lor Ceresc, care, așa după cum știm, este îndurător.” Fiți atenți, el spune doar „sper,” ceea ce nu este o bază foarte bună pentru credință. Domnul Luther ar fi trebuit să dea un răspuns mai bun decât acesta.

    Biserica Anglicană învață foarte limpede că mântuirea vine prin botezul copiilor mici. În actul confirmării sale, catehizatul răspunde la o întrebare despre botezul lui în copilărie și spune, „. . .în botezul meu, în care am fost făcut un membru al lui Hristos, un copil al lui Dumnezeu, și moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu . . .”

    Acest citat este găsit în cartea de rugăciune și poate fi văzut de oricine este destul de interesat să îl caute. De fapt, cei mai mulți dintre oamenii care practică botezul copiilor mici cred că ceremonia are vreo legătură  cu mântuirea copilului.

    Am părăsit porunca lui Dumnezeu pentru a urma tradițiile oamenilor, iar consecința este prea înspăimântătoare pentru a o contempla.